Se spune că, într-un castel de gheaţă, ridicat pe una din culmile Alpilor, trăia odată o prințesă singuratică. Era nespus de frumoasă; cu pielea albă ca zăpada şi cânta atât de frumos, încât fermeca pe oricine se întâmpla să-i audă glasul. Singurul defect al prințesei era că avea inima rece ca un sloi de gheaţă. Castelana era înconjurată de servitori care o fereau de privirile oricărui străin. Aceștia îi împingeau în prăpastie pe toți cei care se încumetau să se apropie de castel. Într-o zi un păstor, fermecat de cântecul prințesei, a reuşit să treacă toate obstacolele și a ajuns la sălașul singuratec. Frumoasa, în ciuda sloiului din inima ei, s-a îndrăgostit de flăcău de cum l-a văzut şi l-a luat de soţ.
Cei doi au trăit o vreme fericiți până când, unul din suita servitorilor invidioși, l-a urmărit și l-a împins într-o vale adâncă a muntelui. Acolo și-a găsit sărmanul păstor sfârșitul. Prințesa l-a așteptat o vreme să vină la castel, dar, când a înțeles ce s-a petrecut, fu cuprinsă de o nespusă durere şi din ochi i-a picurat o lacrimă. Lacrima a căzut printre pietrele de la picioarele ei, iar de acolo a crescut o floare cum nu mai era alta pe lume. Oamenii au botezat-o edelweiss.
Această veche legendă a dat naștere la un obicei. Orice pretendent la mâna unei domniţe trebuie să escaladeze piscurile abrupte ale muntelui pentru a-i aduce alesei inimii sale o floare de edelweiss, simbol al curajului şi iubirii. Obiceiul de a porni în căutarea acestei flori a fost preluat cu timpul și de turiștii abătuți pe meleagurile alpine.
În Elveţia, este protejată din 1878, iar în Austria din 1886.
