Legenda din folclorul românesc
Nestor Ureche, „În Bucegi”, 1907: Steaua care i-a călăuzit pe cei trei magi spre locul naşterii Domnului, a stat o clipă deasupra Bethleemului şi s-a gândit ce să facă mai departe, căci îşi îndeplinise misiunea dată de Dumnezeu.
“Să mai stau pe cer aşa strălucitoare cum m-a făcut stăpânul lumei, nu se poate, fiindcă nu trebuie să uit că unealtă smerită sunt în mâna Domnului; şi apoi s-ar înşela oamenii, crezând că pe fiece seară s-a născut Fiul. Unde să mă aciuiesc, dar, pe Pământ?”
Şi coborî steaua de pe boltă, să-şi afle locul de odihnă. Călătorind peste mări şi ţări, peste ţinuturi cu oameni mai sălbatici decât fiarele, care înrobeau alţi oameni, sau se războiau pe gustul conducătorilor, într-o zi…“steaua sosi deasupra unor munţi înalţi cu spinări îmbrăcate cu o iarbă scundă”, stânci golaşe şi molifţi trufaşi. Erau Bucegii, cufundaţi în linişte şi pace, cum nu întâlnise nicăieri în lunga sa rătăcire în jurul Pământului.
“Nici chiote sălbatice chemătoare la măceluri, nici vaete, nici plânsete; o tăcere adâncă nesfârşită. Şi, desfăcându-se în mii de steluţe, căzu, de se agăţă se steiuri şi ziduri uriaşe; fiecare steluţă se făcu o floare albă, moale ca lâna; Şi aşa se înfăptui Floarea Bucegilor. ”
